Cât de bogată este lumea!?

Ah, frumusețea cum o-îndură!

Priviți în cer, în soare... în lună
Cum stele-n sine își adună!

Din munți și văi, câmpii și mări,
Din primăveri înfloritoare
Și veri fierbinți, și toamne lungi
Culori de aur și smaralde
Și ierni lăsate-n deșertare...
Cântări de păsări și arome
Și turla cântecelor sfinte
Ce înfiorară a noastră minte
Cu neimaginate nume...

Și totuși toate acestea par
Doar o clipire a privirii!...

O tresărire, o zvâcnire...

Și-apoi e singurul. Doar noi
Adunat parcă din ferestre...

Dar bogăția lumii cântă!

Și sunt aceia ce adună,
Eternități pline de sfere
Ca-întinse umbre după lună...

O văd! E-între pereți ascunsă,
E-n ape limpezi și-n adâncuri.
E îmbrăcată-n trup și sânge
Pământ al lacrimii ce plânge
Sfâșietor rostit de muguri...

Dar mai presus e-n ea cuvântul
Cel care strânge-n reverii.
E umbra sângelui ce curge
Albastre învieri de struguri.