m-am rătăcit. știam să citesc semnele timpului. și ale locului
știam ce se întâmplă când luna are cercuri de foc
și când asfințitul se îmbracă în roșu sângeriu
dar aici nu mai sunt semne
nici albul nu e mai alb și negrul nu mai e negru

cândva înțelegeam vorbele oamenilor.
știam citi din tonuri și inflexiuni
acum nu mai aud nimic.
liniștea curge, cascadă vuind
iar sunetele au murit luate de vânt. ce rece e.

învățasem ce e iubirea. mă îmbrăcam cu sentimente, cu emoții, cu trăiri
acum, aici, doar moartea mai arată puțină milă. dar nu mă privește
înseamnă că nu-i timpul meu. trebuie să aștept
iubirea s-a ofilit. sentimentele au murit abandonându-mă
sunt cea mai goală cameră ce s-a zidit vreodată

undeva, cândva, din cenușa arderii de tot
o sămânță se va oglindi într-o lacrimă
dând naștere viului
chiar și buruiana, dacă rezistă
își va lepăda sămânța, putrezind pentru o nouă viață