și ea nu a fost niciodată violentă
ochii doar se opresc din privit mâinile din îmbrățișat

viața e un râu ce dă în mare un drum ce duce la alt drum
nu poti să-i lași atât de triști și de singuri pe cei morți
îi vizitezi și nu te mai întorci atât
rămâi cu ei în lumea lor tăcută în care nu mai latră câinii

de fapt moartea nu trăiește într-o peșteră
trăiește în noi în fiecare
până când vine un înger și-ți face un semn
îl urmezi si simți cum te înalți în lumină
goală fără bagaje
așteptând să primești sărutarea vântului din nord

ai simțit mereu moartea mai mult decât viața
dar ce nu poți ierta este moartea în dragoste
tristețea aia pe care o poartă sufletul tău înaintea ta
că simți nevoia să fugi din tine
să te ascunzi în cântecul unui clopot
să lași să crească peste tine flori de piatră
o tăcere care să cadă și să te îngroape
ca-n visul acela din ultimul tău haiku
unde apoi se lumina atât de frumos de ziuă

știai că o să scrii cândva despre asta pentru a rezista morții
culegând cuvinte și aruncându-le în aer
pentru ca ele să poată ajunge în cer