Închisă între cei patru pereți ai propriei mele minți,
Lupt din greu să ies afară
Pentru a-mi întări castelul de ceară
Ce parcă stă suspendat deasupra unui foc.
Eram atât de aproape de am reclădi imperiul
Dar oștirile cotropitoare au năvălit ca un potop,
Și mătură în calea lor hambare,
Lăsându-mi inima, ce altădată era o pădure verde,
Un deșert, un câmp întreg, pârlog.
Ridicasem diguri în calea apelor învolburate,
Creându-mi astfel,
Un răgaz să mai respir.
Am strâns din dinți
La fiecare lovitură de bici
Asupra sufletului meu,
Nelăsându-i să vadă că încet încet,
Mă prăbușesc și eu.
Nu a mai rămas
Decât o grămadă de ceară fără forme
Din imperiul meu, ce altădată era imens
Și o epavă fără sentimente
Dintr-o regină a unui imperiu
Ce de multă vreme a apus.
M.A.L(Mihai Ana Liliana 11.08.2021)