De atâta mers am obosit,
Mă simt sleită de orice vlagă
Și mă așez unde pământu-n aur
Pare poleit,
De lumina slabă
A unui asfințit.

Mă las purtată de adierea
Ce mângâie copacul înflorit,
Acompaniată din depărtare
De glasul unei țitere
Ce îmi aduce alinare.

Mă așez la baza pomului, oftând
Și-mi las pleoapele să cadă
Peste ochii-mi obosiți de vânt
Și lacrimile vărsate într-o cascadă.

Un glas de privighetoare
Și suavul cântec
Al unui flaut de jad,
Șterg încet lacrimile ce obrajii îmi ard,
Vindecându-mi inima ce încă tare doare.

Cântecul lor atât de dulce,
Mă duce cu gândul în trecut,
La tot ce am și n-am făcut.

Trecut în care am alergat după himere,
Învăluite într-un fum auriu,
Vise ce într-un târziu
S-au dovedit a fi efemere.

Am căutat iubirea într-un bărbat,
Înainte de a mă iubi pe mine,
Trăgând cu dinții să-l pot ține
Într-un univers dezaxat.

De azi, însă, totul s-a schimbat,
Punându-mă pe mine prima,
Cu răbdare și cu mult efort
Luptând să îmi refac inima.

Mihai Ana Liliana 06.04.2021 M.A.L