Țara Minunilor e la șaptesprezece kilometri de mers pe jos
cu un ciobănesc în spate.
O privim pe Alice printre gratiile oglinzii-
încă un pas, încă unul...
Batem din palmele asudate
și strigăm: ”Hai Alice, hai că poți!”

Ciobănescul curge pe umerii ei
ca o lavă fluidă dintr-un vulcan dezghețat.
Acum, strigăm cu toții în cor: ”Hai Alice, hai că poți!”
Câinii noștri și-au uitat osul de gumă pe prag și
trag, trag, trag
de un tanc de plastic din cutia de jucării
și-l lasă la picioarele noastre,
iar copiii îl aruncă în cea mai adâncă groapă din suflet
și îl acoperă
cu creioane, jucării de pluș și bomboane.

De trei săptămâni
se sparg oglinzi,
în fiecare ciob pășește Alice cu un ciobănesc în spate,
căutând Pământul
în care gloanțele nu au fost inventate.