Am început să plutesc. Cumva toate căutările se opreau odată cu glasul tău, ca un început de dimineață pe pământ rece. În patul meu se descălță toate umbrele. Mi-a șoptit îngerul să stau neclintită când vine întunericul, când toată dragostea se dizolvă în lacrimi. Ninge peste cei morți și nu vine nimeni să-i îngroape.

Un șnur de viață se întunecă ca un sărut amestecat cu sânge. Sunt o fărâmă de praf
și-n toată această constelație a nimicului, cineva a desenat o inimă vie. Un viscol tremură în pauza bătăilor de inimi.
Dacă ai putea privi în sufletul meu, ai vedea răsăritul ca o bibliotecă cu o mie de sori.

Frumusețea mea s-ar rupe și n-ar mai rămâne decât fâșii din ploi înghețate peste timpuri cu primăveri și lumini sugrumate în buncăre cu copii ascunși de mamele lor.

Respiri miracolul unui univers cu minte lucidă, reconstruindu-și starea de conștiință la infinit.

Cine iubește va învia, din vierme se va face zbor peste ape, semănând lumină peste umerii grei ai catedralelor cu trupul visat deasupra oceanelor cerești.