viața noastră se scurgea aici
în această încăpere amplă în care altcândva
ar fi avut loc și copacii... nu doar să crească
după toate probabilitățile eram vecini... poate mai mult
dar cum ne mai perindam noi unii pe lângă alții
fără să ne fi văzut fără măcar să ne fi simțit!

(un copil făcea tumbe alte chestii de păcălit. starea aia prelungă ce nu se termină cu miracol)

îmbrățișează-mă! – s-a trezit implorând ea... sau poate într-un impuls
el ei i s-a destăinuit

vreau să mă îmbrățișezi! – și-a articulat dorul cineva aproape de sfârșit

fantomatice, degetele au izbit vidul
miile de păsări încurcate printre răsuflările oamenilor
au căzut atât de extenuați

când hergheliile își slobozeau cârlanii
puștiul atingea în leagănul său partea nevăzută a lucrurilor
asta de nu cumva robii își dumicau lanțurile

sub privirile înmărmurite ale sfinților
trebuia să-ți primesc sărutul
rotindu-mi sufletul să cuprind
locul ăla de departe de unde
se tot întreba Dumnezeu:


e iubire au moarte?


și atunci copilul
își pune mâini de uriaș
îmbrățișează, bătrân, primul om
strângând la inimă
singurătatea întreagă a lumii.