//


nimic nu trebuie să mă atingă

sunt un corp casant în liniștea dinaintea unei furtuni

urmează ploaia care îmi mângâie părul


totul e o ciocnire permanentă de vise cu realitatea

sunt pe un munte înalt


am învățat să supraviețuiesc așa


sunt un motor conectat la un soare

care se îndepărtează


am învățat să mă uit la strălucirea lui

să mă zbat

să mă doară


urmează moartea care îmi mângâie oasele

și prima brumă


am învățat să supraviețuiesc și așa


un corp care se poate sparge oricând

în lumina sticloasă și rece a dimineților


un porțelan fin din vitrina cu bibelouri a mamei

o pasăre, o balerină, farfurii din cristal

toate de un roșu închis,


păpuși delicate cu ochii deschiși

păpuși negre care trebuie ascunse în cămară


lucruri prețioase ce nu trebuie să se spargă

acolo în întunericul moale și blând


am învățat să supraviețuiesc și așa,


am bătut cu pumnii în ușile din lemn vopsite cu lacuri

verzi


culoarea frumoasă

incertă

a ierburilor sălbatice care trebuie să se aplece în vânt,

vara.