câteva luni, cineva acolo, atunci
ochii tăi de felină pătată, grupul de sprijin...

n-am cerut nimănui să-mi poarte de grijă
doar inimii ce-i acum revoltată
un glonţ agăţat de o pajişte ascunsă în munți
în ajun de Crăciun, între globuri de stânci
şi beteală de ceaţă.

îmi amintesc ermetica roată
ciocnirea dintre atlanţii cu suflet de cal, speriaţi
casa cu ziduri muşcate de câini
unde podeaua scârțâie crud
sub aripi de piatră.

îmi amintesc (aluziv)
pasul aşezat în cerc peste două rânduri de gratii
umbra unui bolnav amăgit de o carafa cu vin
dedulcind cu umerii goi ieşirea din mit
o ploaie de meteoriți, parabola neputinței
strivită tandru între octavă
şi vântul cu gust de aspidă nearsă.

strig, doar strig prin ferestrele joase
cuvintele joase
ziua alunecă surd, oamenii
vor locui de acum într-o gondola luxoasă.

nu-mi pasă, puteți să trişați
steaua aceasta ce-mi scânteie
e obişnuită să îi aşeze pe toţi într-un colac de salvare
pe malul unei mări de carton colorat
e obişnuită cu ideile acestea ieşite din comun
absurd abandon, trăsnind în dreptul inimii
nimicuri poate şi un pic de umezeală.

de aceea îți spun: ar fi cazul să fii mai atent
când ziua alunecă surd şi apele
se întorc în munţi volburate…

n-am cerut nimănui să-mi poarte de grijă
doar inimii îi mai pot oferi
un pat peste noapte.