Gândul pe care l-am gândit
Despre pasărea care a trecut prin cer
Nu a plecat cu ea, ci ca un strigăt lung,
Din văi și din păduri întunecate s-a ridicat
Din mine ca să scape.

Din foaia în care l-am desenat
Am șters amintirea trecerii sale.

Ca miezul creionului tocindu-se,
Din zbor s-a risipit în orizonturi
În căutări de linii fecunde.

Însă tot nu pot uita țipătul acelei paseri!

Urmele umbrei şi strigătului trecerii ei
Din carnea foii tot nu le pot șterge.

Au devenit ramul care îmi înmugurește
Străpungând dintr-un gând alt gând
În lăstari prin cer căutând.

Privesc mâna ce mi se întinde să-l prindă
Nu spre a-i atinge tremurând rana trecerii,
Ci pentru a i se alătura devenirii.

Pasărea din care revine în privirea
Cu care i-am urmărit trecerea
Rămâne prinsă în adâncul foii.

Țipătul ei din miezul creionului
Este dinainte de a fi fost cărbunele cer.
E zvâcnirea inimii în care împietrește
Mâzgălindu-și în privire zborul.

Gândul pe care l-am gândit despre pasărea
Care a trecut prin cer, nu a plecat cu ea, ci,
Ca un strigăt lung din văi și păduri întunecate,
S-a ridicat din mine ca să scape.