gânduri năruite
surpate ca niște ziduri vechi
pe care se cațără lumina
trec păsări cu dimineața în cioc
îngenunchiată liniștea se ascunde
în pietre
tăcerea adâncă scuipă sângele vieții
amenințând să avorteze toate
cataclismele sufletului
mă ghemuiesc în interiorul meu ca
într-o încăpere a cărei pereți
se prăbușesc peste mine
cu o mână țin norii de păr
și îi scutur până
își varsă amarul
iarnă timpurie cu zăpadă peste
care gonesc sănii trase de gândurile
cenușii spre nicăieri
albul iernii pângărit de griul zilei
care ca un praf spulberat de vânt
se depune peste chipul de marmură.