Trăiesc într-o barieră de corali, unde deplinul îmi pare
acasă
adică locul unde-i lumină când totul împrejur piere
într-o beznă
adăpostindu-mă de gropi ale trecutului, unde
rechini tot vin
necontenit,

neobosiți, flămânzi și furioși,
tot dând târcoale,


când amintirea și durerea se confundă
într-o scoică
cu o privire unică curgând
printre țărmuri, maree și stele.


Mi-a crescut o membrană pe inimă,
ca o rană, pentru a pricepe

orice fărâmă de viu,

din fiece poveste, mai nouă sau veche,
de aici sau de departe.




Descifrez totul ca pe o unică pulsație,
dintr-o matriță pierdută
a astrelor,
fiecare poem mă duce în lumi diferite
ce-au fost, sunt sau vor fi,
când le deslușesc pe toate împreună
transformându-mă în durere și dor.


Și-așa mă ascult în liniște
devenind
un stetoscop pentru stele. Mereu
îmi alung sufletul peste tot,
iar el vine neștiut înapoi,
aducând fapte, ritualuri sau întâmplări.
Le transformă în clipele unei zile obișnuite
din confuza lui viață.

Și oriunde aș merge, merg către mine,
trimițând neliniștea către stele,

în speranța că ele
într-o zi
vor licări

eternitatea din noi.