dac-ar mai fi, şi ştiu ce spun,
ar fi cu totul altcumva,
n-aş mesteca ci aş scuipa prostiile de-acum
cu detaşarea punctului
pământului ce sunt şi cu candoare aş zâmbi.

dar marea poznă e că nu-i
nici chip, nici timp şi nicio scuză
ca pofta-mi atârnată-n cui
să-mi fie muză...

tiptil, tiptil ca un copil mofluz
că mă-sa nu-i dă ţâţă
cât îi e pofta lui de ţânc
îmi zic: nu o să-mi crească mie dinţi de gând
şi-atunci să vezi, când te-oi muşca de sfârc
până la sânge...

dar pân-atunci cu masa în repaus
foton ce nu ajunge nicăieri
nu caut în sofisticate reactoare
particula lui Dumnezeu
şi stau cuminte-n teorie...
renunţ la masa animală
şi-ascult cum îmi şopteşte gândul:
eu, eu, eu...