Feriae Latinae
Scoboară-n lacrimi munții de zăpadă,
Năvalnic urcă Istros pe Naparis,
Carpates însuși se grăbesc să cadă,
Înăbușiți de soare și catahris.

Oftează-un dac în curtea de la poale:
― Amu, april se scurse în trist susur,
Adu Zamolxis vremuri mai domoale,
Fă clipa precum apa de pe țurțur.

Amar și jale căzut-au peste noi,
Pierdut-am bani și oi și cai și grâne,
Toți trei feciori, călare la război,
Se hodinesc alăturea de Tine.

Durerea-mi spune că sunt încă viu,
Doar soața și văcuța în stare mă mai țin,
Pe față-mi sburdă soarele zglobiu,
Și-n grijă mi-au rămas doar zilele ce vin.

― Deschide de îndată barbarule bătrân,
Văzut-am vaca albă ce-i gata ca să fete,
Mănâncă liniștită din brațul tău de fân,
E sărbătoare mare și vrem să ne desfete.

Neghiob fără cultură, Traian a dat Romaia,
Sunt Feriae Latinae și-aceasta va fi jertfa,
Civilați și culți, nicicând nu slăvim ploaia,
Ospăț va fi din carne și-n foc va arde trufa.

Plânge-nfundat bătrânul, cu fața în zăpadă,
Deși nicio durere nu vine dinspre răni,
Îl doare că pe cer nu poate să mai vadă,
Vreun zeu blajin... ci lupi în alte blăni.