Mi-e sete spre prânz, de cad pe pietre,
în soarele andaluz, Torre del Mar,
ies cu Liliana și Georgeta
pe țărmul unde a ajuns Don Juan,
ne pozăm toți în fața turnului
vărgat, ca mateloții-n bleu și alb,
cicliștii spanioli trec pe pistă
exact ca mărgelele, într-un șirag,
spatele dansatoarei de flamenco
vibrează-n ritmul melodiei, hard
pe-o cană, suvenir de Malaga,
mergem, dornici s-atacăm cerveza,
Sangria, vinul roșu cu fructe,
acum ne-a luat o cursă, chiar pe sus,
ne poartă prin pături atârnate
din câte-un balcon de seniorite,
pe Coasta Soarelui zidiri albe
ne mai petrec zâmbind în stil maur,
un pod de lemn peste-un râu stă stingher,
albia-i secată, cam de un an,
îmi scot centura, șontâc-șontâc sar,
ultima treaptă a mașinii-i grea,
gata să-mi rup glezna, mă îndrept,
iar pășesc între Georgeta și Lili
ca un Manole mă cer zidit
atât de Geta, cât și de Ana-n
terasa grecească, bun de cinste,
îmi vine s-o dau cotită, ele
însă nu, vor să se amețească,
n-au fost capsate de niciun Don Juan,
așa că-mi comand cerveza Alhambra
și ele cafea, câte o Sangria,
restul nu vi-l spun, e complet anost