pe unde am băut eu, nu era nici un dumnezeu.
era doar noroc, încă una, era și pe bani, și pe caiet.
erau ochi goi și vorbe puține iar paharele se mișcau
ca într-un vîrtej, parcă toate se ridicau la cer
dar nu se salutau nici îngeri, nici tatăl lor,
era un dans al fericirii uitate, un dans al speranței,
venit din inimi îngrijorate, dărîmate de necazuri.

pe unde am băut eu a trecut moartea și i-a ridicat
numai pe aceia care n-au mai avut puterea să înalțe
paharul. păi nu se face așa, nu lași băutura pe masă,
lasă deoparte ce te apasă, noi venim aici pentru veselie
nu să ne plîngem că deja ai strîns o mie pe caiet. lasă
că dacă vine dumnezeu în crîșmă vă ia mai mult,
vă ia și pe voi să vă ducă acasă, să vă pună în frasin.

pe unde am băut eu, îngerii vin doar să dea cu mătura.
uneori mai dau și mîna cu tine, te ajută să te ridici
de la masă, să găsești drumul spre casă. poate e timpul
să mai ceri una de drum, că drumul e lung, e la deal
și dacă nu e un prieten să te sprijine, măcar să știi
un cîntec, să te ajute el. oricum, așa m-a învățat barmanul,
că în crîșme nu prea intră dumnezeu, că el nu bea

el doar verifică în fiecare zi caietul, după care își pune
lacrimile tale în pahar, dă peste cap, apoi te duce acasă.