De ce-aș mai sta să mă topesc în soare
Și să m-adun din pulberea din drum,
Când Tu îmi ești Speranță și Salvare,
Să lâncezesc de dor aici și-acum?

Când frunze cad și ploaia-i tot mai rece,
De ce-aș mai sta, să-mi picure durerea,
S-aștept în zori ca lacrima să-mi sece,
Îngrămădind și șoapta, și tăcerea?

Adesea, prins de poftele deșarte,
În amăgire mi se-nfundă mersul,
Iar valea, ce de Tine mă desparte,
Îmi ține piept, ca să-mi poftească versul.

De mă mai lași, mă fă un imn de slavă,
Un braț de sprijin pentru nevoiaș,
Un leac de pus pe inima bolnavă,
Zăgaz mergând spre omul pătimaș.

Și să mai sun de dor pân' la plecare,
Să-ndemn cu lacrimi, rugă și cuvânt,
Să ne purtăm povara fiecare
Din Vechiul pân' la Noul Legământ.

Și-am să Te-aștept, căci inima se-ncrede
Și-n toate m-am deprins cu așteptatul,
Mult doritor a tot ce nu se vede,
Eu, robul Tău, de Tine neuitatul.