Asemenea dinților care rod fierul zăbrelelor din ferestre
Nu pentru a face loc luminii de afară să intre în adâncuri rupestre
Ci pentru a permite trupului care se imaginează a fi liber
Să își închipuie că poate alerga ca raza luminii, cal fără frâu...
Îmi pare că ploaia își dezleagă norii... șobolani arămii.

În liniștea nesfârșită, armonizată cu cari, frunze uscate și câmp,
Promontoriu mi se nasc în gânduri din alte gânduri de murg.
Odată cu ele cresc prea repede, prea devreme și preatârziu.
Totul este umed mai mult decât este uscat, violet și rubiniu...
Ca un gol îndiguit cu aripi de foc purpuriu lipsit de lumină.

Limbi arse mestecând cenușă ca niște șerpi se târăsc lungi
Întinzându-se ca umbra ce se întoarce-n în lumini din apus.
Cu ele, ca cu un deget, gust atingând aromele cărnii din care
Prefac distanțele dintre constelații în nuanțe de culori matinale.
În gură, pe interior, ca niște răni, se umflă bășici intestinale.