Iubesc ochii, în ei văd libertatea
De-a alege, așa cum ne dorim,
Văd dorința afecțiunii și-a înțelegerii,
Blandețea și-omenia în culori.

Văd marea, muntele, pădurea ori câmpia,
Văd râuri care-și spală pietrele multicolore,
Transformându-le în topaz, smarald, safire.

Văd diferența dintre noi,
Văd greșala atunci când se strecoară și mi-o reproșez,
Văd inteligența remarcându-mi neputința.

Aș vrea să văd ceea ce tu vezi,
Știind ceea ce simți, pentru a înțelege praful cosmic.
Aș vrea să am puterea de-a vedea energiile din jur,
Înțelegând frumusețile ce se alcătuiesc,
Legându-se de mine prin oameni, plante, necuvântătoare.

Aș vrea să știu pentru ce nu-mi spune nimeni nimic,
Și de ce crede Divinul că s-ar cuveni să nu pricep,
Transformându-mă într-un agnostic,
Nu într-un credincios desăvârșit.

Răspunsul ar putea fi în explicația științifică a lobului drept,
Dar nici pe aceasta nu o pot pătrunde suficient,
Pentru a crede că e definită din profunzimea evolutivă a ideilor și trăirilor mele.