Când ochii nu-s prea treji și mi se-nclină
de-mi intră pacea-n cuget de niciunde,
începe-o farsă, pătimirea lină —
mă arde ziua, iute-ajung tăciune

Când nu-i deloc amurg, sfârșirii ținte
îmi toarnă smoală-n trup neruptul suflet,
sosește-o zi, stafie fără minte,
pe nopți își poartă albu-i umblet

Nu-i azi nici arta pe-alte minți stăpâna,
se urcă până-n slăvi sosia sa, hapsâna,
snopește ea-n bătăi pierduta turmă,
îngroapă bunul-simț apoi îl scurmă,
dar nu mai află-n vorbe nici țărâna
ce fost-a adevăr și-ajunse humă