de când deschidea dimineața mama mea
privea doar pământul
nu cred că știa că există și cerul

îi spăla în roua inimii anotimpurile aride
mărșăluia prin liniștea lui rănită să dea binețe la oameni
să-l are cu trupul ei gârbovit până trecea
dincolo de pietre și de focuri
și se transforma în vatră de copt iluzii și doruri

să ne scoată gurile din sete
cumpăra întotdeauna prima apă pentru noi
cei care ne odihneam dincolo de ochii ei secetoși
femeia se făcea una cu umbra
doar mama rămânea să-și toarcă singurătățile
din care-i făcea ștergar icoanei din casă

când o ardeau tălpile de sângele străbunilor
își învelea oasele în disperări mocnite
ca o cocă sărată de toamnă îi erau mâinile
scoase din robia pământului
prea obosite să mai sape în riduri fântâni
căuta în palme orizontul și rostul

la cină taina rămânea ca un zaț în pocale
pentru timpul care-și sfâșie sălbatic măruntaiele
și ne privea orb seismele

în crepuscul închidea mama pământul
și pleca neștiută să mai moară puțin