am luat harta orașului și am studiat-o pe îndelete.
străzile nu duc nicăieri, în afară de crematoriu
și cimitir.

cel mai apropiat crematoriu-cimitir e la mai puțin
de trei kilometri, acolo unde pe rînd am ars și îngropat
sufletul și iubirea. a mai rămas trupul cu durerea

sutele de reclame la medicamente, oamenii care nu suferă
între care și tu ca un pilot de formula 1, în pole position.
tot ce rezistă după moarte, e melancolia

pe care o duc în lesă peste tot, chiar și la serviciu.
doarme cu mine și mă linge dimineața, nu să mă trezesc
ci să mă reîncarnez, într-un trup fără suflet, într-un umblător.

am limbă de pește, nu mă mai fac auzit. iar norii formați
deasupra crematoriului acoperă tot orașul și plouă
ca vara, cu spume, oamenii se bucură și zîmbesc, numai eu

sunt ca un orb pe sîrmă ghimpată, merg cu spatele
în speranța că o minune îmi va reda vederea și voi mai putea vedea
o singură dată trecutul.

îmi sunt străin mie însumi, sunt străin tuturor, tu ești tot străină
și viața mea are un singur sezon, care nu se difuzează nicăieri.
dar chiar și așa, cînd îmi vor arde trupul ăsta stors la crematoriu
în aer va apărea chipul tău fericit, pe care îl va șterge vîntul.