O uşã s-a închis azi între ploaie şi noi.

Timpul deshidratat presarã secunde de praf.
Pe strãzi trec tãceri grele,
singurãtãţi înoatã pânã la brâu în troiene de praf.
Vânturi fierbinţi scorojesc retine de nori,
pleoape cad grele
peste ţipãtul lui Munch multiplicat la infinit
şi renãscut strident în claxoanele maşinilor.
Pãsãrile nu mai taie ceaţa în fâşii, ca altãdatã,
zborul lor e în carantinã.
Pânã şi cuvintele au secat,
iar poetul de la etajul 10 vâneazã
o panã arsã cãzutã din colbul cerului
pentru poemul lui deshidratat.

De partea cealaltã a uşii închise e ploaia
şi plânge fãrã noi.