Pe efemere trepte de nori te-nalţi tu, lunã,
În scoica gândului sã-ţi dormi eternitatea,
În timp ce, în hamac de stele, leneş sunã
Din trâmbiţa de-aramã Miazãnoaptea.
O pulbere albastrã de vise se aşeazã

Pe lumea cufundatã în Arca lui Morfeu,
Doar Liniştea Eternã respirã şi vegheazã
Din tronul sãu angelic, de sus, din Empireu.
Un singur dor nu doarme, un dor înverşunat,
Ce îmi strecoarã-n sânge veninul lui placid,

Îmi roade ca un cariu din suflet, ne-ncetat,
Şi-mi ofileşte verdele luminii. Dor perfid!
O, lunã apoteoticã, ţi-e ciutura preaplinã!
Mã lasã dorul sã-mi astâmpãr, pe deplin,
Şi setea de albastra, cereasca ta luminã!

Nu refuza tristeţii mele acest prilej divin!...
Pe efemere trepte de nori se-nalţã visul lunii,
În scoica gândului sã-şi creascã o eternitate,
În timp ce Liniştea vegheazã somnul lumii,
Cãci nici un dor nu mai suspinã-n miez de noapte.