În tranșeul din dreapta prietenii mei așteaptă
Glonțul care să îi izbăvească de viață
Deși cu puști încărcate visează
Că vor fi apărați de speranță.

În tranșeul din stânga alți prieteni așteaptă
Prin lunete privind, atenți la decor,
Dincolo de tot ce este albastru
În inima pasării să țintească.

În mine, ca prin rădăcini, simt un mâine
Care îmi crește din seva lor ce urcă
Încostelându-mă ca seara senină
A unei primăveri interstelare.

Ceva mișcă. O umbră mi se ițește în ochi.
Pe trăgaci îmi așez deștul ca oul în cuib.
Dunga din orizont devine un enorm
Baston de orb ce lovește să vadă.

La fel ca primul cuvânt pe care l-am spus
Glonțului îi înfloresc distanțe de-a lungul
Privirii ale cărei raze mi se desprind
Din crângul ce încă nu a înflorit.

În palmă, ca din piept, din arcul cerului gol
I se dezlipește tăcerea în care vederea
Îmi înșfacă din îndepărtare căderea
Ce, dintr-o ochire, ce devine zarea
În care mă adaug mie și zbor.