plouă
și cineva trage printr-un pai
oamenii de pe străzi în case.

mă gândesc la toate lucrurile
pe care n-o să le termin niciodată.
îmi privesc mâinile
și nu le recunosc.
par niște animale moarte atârnate de încheieturi.

pe fereastra blocului intră un fir de lumină
tăiat în două de o muscă înecată în propriul zgomot

iar din tavan picură un sunet de robinet stricat
pe care nimeni nu-l mai repară.
nu că n-ar putea,
ci pentru că, în secret, fiecare dintre noi
vrea să vadă cât de repede se poate umple o cameră cu apă.

la radio anunță că a fost găsită o cazemată sub oraș
cu pereții plini de scrijelituri,
hărți îngălbenite și drapelul celui de-al treilea reich.

închid ochii.
îl văd pe tata încercând să mă învețe să fluier și să scuip,
de parcă astea erau singurele arme împotriva lumii.

la știri spun că au găsit schelete în cazemata aia
și că unul din ele zace încolăcit în îmbrățișarea rădăcinilor lungi
ale unui molid de deasupra.

afară ploaia continuă să spele trotuarele,
iar Hans, piciul de la parter, fluieră necontenit
seralistele care vin dinspre centru.
eu pun periuța la loc, clătesc
și scuip în chiuvetă.