soarele răsare peste militari, peste ferentari și peste tot, dar aici răsare mai aproape de mine și mai departe de tine și îl văd cu aproape un minut înaintea ta, suficient cît să mă rog să-ți mîngîie genele ca un rimel din reclame, să poți înțepa cu ele nopțile care nu se lasă dormite. am văzut luna cum patina pe cer noapte de noapte și cînd se făcea asemenea genelor tale mă înțepa inima de trăgeam mașina pe dreapta,
nu mai spun că e fost o explozie în trupul meu cînd mi-ai arătat că nu pui tiv universului meu, îl evazezi și aerul rece de noapte pătrunde și îmi face pielea de pe testicule ca și cum luna le-ar fi oglindă

cînd soarele răsare, lumea merge la metrou ca niște împătimiți ai continuării vieții, începînd de sub pămînt către suprafață, semințele lumii, acești cărăuși de viață, acești oameni simpli care conduc prin venele orașului lumina care apoi apare mult mai tîrziu în noapte, pe ecrane uriașe, pe reclame cu neon, pe străzi concentrate pe bani și profit, pe zgomot, pe tot ce nu înseamnă iubire, dar se vinde ca iubire, un fel de a spune că iubirea s-a demonetizat, s-a dezapreciat față de bani și intră într-o amorțire dintr-aia în care te trezești aproape speriat

iar eu știu, dragostea mea, că derapez de parcă aș lua curbe pe marginea norilor să se vadă chipul tău pe cer și toată lumea ca japonezii să stea cu telefoanele în sus să facă poze, cuvîntul evlavie mă trimite la biserici, la religiozitate profundă, eu cred că nu e doar acolo, dragostea ne bîntuie înainte de moarte, dragostea e clorofila din noi care ne face să respirăm în prezența morții, dragostea ne face să spunem cuvintele tale care înseamnă viață și plutire:

”Am vrut să-ți scriu că e bine. Că fiecare zi e tot mai cuminte, mai așezată, mai previzibilă. Că peste tot parcă s-a aruncat apă, ca furtuna asta de mai înainte pentru care am deschis fereastra să o aud, dar mai ales să o miros. Am vrut să-ți citesc ceva, orice, la întâmplare, dar am renunțat. Probabil nu ai fi deschis sau oricum nu ca și cum aș fi fost atunci acolo. Mă bucur că timpul devine atât de îngust, ca strada sforii, apoi ca o felie de pâine cu dulceață, apoi ca un fir de liță de pescuit: ,,Te sun eu. E chiar un moment nepotrivit.". E atât de bine! E liniște. Nu m-aș ridica de aici pentru nimic. Iar acest gând este liniștitor. E ca înainte să ți se închidă pleoapele. E abandon plăcut. Nu mai vreau nimic, Leon. E perfect așa. Stau pe sârmă, într-un picior și nu mi-e frică deloc că aș putea cădea. Nu am greutate. Sunt o femeie fulg. Lasă-mă așa. E grație maximă. Și acum sunt cât se poate de sinceră, fără niciun artificiu metaforic. Noapte bună!”

așa mi-ai scris, îmi vine să mănînc brazdă cu brazdă pămîntul pînă la tine, cu tot cu rîme, îmi doresc să curgă rîurile invers să pot ajunge ca o frunză la tine, îmi doresc să mă topească soarele și să curg soare peste tine, să dorm nopțile cu soarele în pat să îl pregătesc pentru mîine, să-ți fie bine, să fiu ca pijamalele din care ieși să te arăți goală nopții pînă și noaptea se dezbracă de rușine de întunericul ei, să mă iei în brațe ca pe o statuie pe care o trimiți să-ți ia bere caldă, să mă iei în brațe că egiptul e în noi și ra e cioara albă a călduri care face ra, ra, ra.