sunt momente când sângele din cuvinte începe să clocotească
când limba mea devine lamă, iar gândul o torță aprinsă în mijlocul pieptului-
fiecare insultă, fiecare nedreptate, o piatră aruncată în lacul liniștii mele,
fiecare gest acru, o umbră ce vrea să se lipească de pielea mea ca o a doua piele,
una ce nu-mi aparține.
și brusc mi se întâmplă ceva
apare clipa de cumpănă-
stau pe marginea prăpastiei dintre durere și claritate
și aleg să nu sar-
încă.
privesc mai adânc și văd-
nu oameni, ci oglinzi fisurate,
devin cioburi lamă, doar pentru că au fost sparte prea devreme
de ei înșiși, de alții - în timp-variabila nemăsurabilă, ireversibilă și atât de elastică.
cioburile ascuțite din tăceri nerostite, din visuri lăsate pe margini de drum,
ce spintecă amintiri în colțuri strivite - din priviri triste, obosite,
din pași care tremură fără cuvânt cu inimi ce bat mai stins pe linia vieții
cioburi săgeată ce îmi arată răspunsul pentru ce ei n-au vindecat

aud — nu vorbele, ci foșnetul luptelor nevăzute,
războaie duse în tăceri groase ca fumul- în piepturi închise ca temniți de carne
unde sufletul strigă fără să sune, aud tăceri care urlă pe dinăuntru
aud cum lumea aplaudă decât decorul,
ei nu văd durerea, nu văd ruina, nu văd lupta mută,
ci masca bine pusă, zilnicul zâmbet șablon.

oare viata i-a învățat să tragă cu gloanțe făcute din frici?
furia lor nu este decât o flacără care cere să fie văzută,
nu aprinsă.

esența gândurile mele-
nu orice război merită un răspuns.
unele bătălii cer doar un martor care să nu ridice sabia. să asculte vântul până
tăcerea devine sanctuar,
o fortăreață construită din înțelepciune și renunțare.
a te lipi de tăcere, nu e un abandon,
ci un act de alchimie —
transformi rana în viitor drum,
otrava în pas liniștit.

în cele din urmă, fiecare om varsă din cupa pe care o poartă în suflet.
unii dau lumină-
alții dau cenușă-
aleg să nu port cenușa altora în buzunarele inimii.
să nu devin pământul pe care se scurge durerea lor.
aleg să nu mă las transformată, să nu devin vasul în care își varsă rănile
chiar dacă cioburile taie. adânc.

las să treacă furtunile străine pe deasupra mea,
ca o pasăre care nu mai caută cuib în copaci uscați.
nu voi fi câmpul de luptă pentru războaiele lor nespuse.
nu voi fi ecoul unui strigăt ce nu-mi aparține.
chiar dacă cioburile taie. adânc.

încet, cu cârjele mele, voi merge mai departe,
cu tăcerea ca mantie.
cu demnitatea nepătată
și cu inima —
nevătămată, deși a învățat să sângereze în taină
de cioburile care taie.
adânc.