Maramureș plai cu flori
femei, nemuritoare,
ceteri din brazi, arcuș de nori;
bărbații, unde-s oare?

Poate-s în minele adânci,
dormind pe târnăcoape,
topoare în strâmturi de stânci,
înfulecați de ape.

Ți-a pus femeia, ”Noroc Bun”
în traista cu merinde,
omului ei, carne de tun;
cât inima cuprinde.

Un pumn de caș, cârnat, slănină,
într-un ziar, și ceapă,
visând venirea-i la lumină,
proptindu-se de sapă.

Nu-i lampă cu atât carbid
să ardă-n nemurire,
pe-obrazul plâns, de prunc livid,
orfan rupt de iubire.

La timpul său, și-a lui muiere,
inel uitat de soartă,
în trunchiul crud, după tăiere,
rășina lacrimei de tată.