ioi, numai eu trebuie să îmi cer iertare, eu pretind iertare
și de la lună și de la soare
sunt aci pe pămînt cu tălpile goale
și pășesc pe viață cum încep o dimineață
și ăștia doi nu se iubesc și eu ce să fac, mă urc pe stele și tac
și fac dragoste doar cu luna, nebuna

dau cu limba pe acadea, poate apare și ea și ne întîlnim
ce facem dragoste, cum înviem azi, cum mai murim
și învățăm cum să ne cerem iertare
eu am spus una, tu alta, ca într-o poveste cu actori
actorii nu-și cer iertare, asta e povestea

pe noi cade vina, că suntem slabi, că avem vicii
că nu știm uneori ce să facem cu gurile însetate, numite cald
orificii
pe noi cade vina, că ne iubim
suntem slabi, ne iubim,
punem sare pe rană, să doară, dar să simțim
că unul cu altul ori nu se întîmplă nimic, ori murim

niciun filosof n-a fost zeu, cei mai mulți cumpătați în vorbe
apoi dezmățați, au fost și sfinți și sfințiii, anahoreți sau pur și simplu
temperați, poeților li s-a reproșat mereu viața, uite azi eram la bloc
la nichita, a trăit doar cincizeci, eu am șanse mai mari
dar poate viața lungă nu e pentru poeți

uneori vorbesc cu tine ca un chirurg care extirpă frica din om
și am teama că orice scot din tine te face incompletă
tu ești frumoasă așa cum ești și eu sunt doar
un pictor impotent, incapabil să-ți redau frumusețea
ca un poet analfabet care nu știe să spună te iubesc

mă dau cu frunze pe picioare ca pe covoare zburătoare
și aștep vîntul să mă clatine și să mă facă una cu pămîntul
nu știu decît să iubesc. am impresia că știu cum zboară frunzele
dar cînd zbori tu știu că inima mea e grea
ca și cum aș bea dintr-o cană de plumb, uraniu.