uneori,
răspunsul e o tăcere cu gheare,
care ți se așază în poală
ca un animal mitic,
dintr-un tremur al hărții tale stelare


nu ai nimic de hotărât
când ești prea aproape de rană –
durerea miroase a mușețel ars
și-ți colonizează tâmplele
cu păsări ce ciugulesc din liniște


n-ai pierdut drumul,
doar că pașii tăi au luat-o
pe o hartă care dispare când o privești –
geografie fantomă,
cu repere împrumutate din vocile altora


în clipa aceea,
nu căuta concluzii,
ci suflecă marginea realității
ca pe o pânză prea strânsă –
și fă loc pentru o respirație,
pentru o idee desculță
care nu cere dovezi


răspunsul nu e fugar –
doar că tu ai plecat din tine
cu valize de „trebuie”-
el stă și te așteaptă
pe o canapea invizibilă
în holul ființei,
cu o cafea de trecere
și o întrebare cu ochii închiși


golul aparent
e o catedrală fără vitralii,
unde Dumnezeu tace
în limba măduvei
și dacă reziști acolo,
nu lumea se schimbă –
ci tu.
și atunci,
nimicul capătă formă
și începe să respire
cu plămânii tăi adevărați.