Ploaia își toarce fusul în streașine, tihnit.
În piept, ca iedera pe zid, imi crește o uitare,
Pe cele nerostite s-a așternut o stare
Un văl de timp sub care, mușita a-nflorit.

Pe tâmple-un vers uitat ce nu se împlini
Ca un vlăstar de vis din palma ta crescut,
Simt radăcinile-i cum sapă în trecut
Un gând ce nu mai știe: a fi sau a nu fi?

Încet mă aplecam când căutam sărutul.
La poarta buzelor cărnoase smerit mă puneam slugă,
În pieptul nopții te rosteam, in tainica mea rugă,
Și-mi deveneai poveste, sfârșitul și-nceputul.

Aș pune gir viața, din nou nebun să-ți fiu,
Să-ți simt pe piept, în noapte, o urmă din ființă.
Dar ai rămas un gând, născut din neputință,
Un vis nomad pierdut într-un pustiu.


Dac-ai veni din nou din palme-ar curge viață,
Precum o ploaie-n arșiți așteptată.
Ai risipi-ntr-un chicot tăcerea adunată
Și-ai împleti din mine o nouă dimineață.

Sub arcul clipelor mă frânge dorul greu
În lipsa pașilor doar umbre mai petrece.
Mi-ai scris cu degetul pe frunte: „Trece.”
Dar a rămas de-atunci pustiu întregul meu.

Cerul coboară peste umeri, greu, tăcut,
Și dorul suie-n mine ca un cuțit rotat
Se-ntoarce-n piept cu vârful lui dreptat,
În atrii cu migală să-și sape așternut.

Se înmulțește-n mine precum un meristem
Durerea, ce inundă întregul plex solar,
Ce-mi poartă-n suflet jarul unui vechi altar
Și-mi cresc prin piele ramuri din muguri de blestem.

Se zbate-n lanțuri marea cu valuri peste sine.
Mai tare-și întețește furia-n clocot surd.
Apoi își cheam-acasă valurile absurd.
Eu tac în lungi tăceri ce-mi vin adânc din tine.

Aș vrea să plec dar n-am spre unde-anume.
Ești pretutindeni, prinsă-n carnea mea,
Și-n sihăstrie dac-aș evada,
Mereu vei fi. "Aici", ești tu în mine.