În burta lemnului tăcut,
răsuflam prin crăpăturile fricii.
Lemnul mirosea a zeu ars și a vise neîncepute,
iar afară tropotele istoriei
se scriau pe zidurile nopții.

Nu mai știam dacă sunt om sau gând ascuns,
dacă mișcarea mea mică
va dărâma orașe ori doar
va zgudui liniștea unei frunze.

Am simțit cum inima se face armă,
cum sângele urcă pe pereții interiori
ca o rugăciune neauzită.

În mine, o armată de umbre
aștepta un semn dintr-o stea care nu exista.
Și când ușa s-a deschis,
n-am mai ieșit —
fiindcă lumea, afară, era și mai strâmtă
decât calul în care m-am ascuns.