îmi plac atlasele,
în special cele botanice;
nu că mă dau rotund,
dar clasificările,
cuvintele latinești —
pentru cei nefamiliarizați, partea scrisă cu italic —
își găsesc adesea, în mintea mea frumos compartimentată,
un spațiu de liniște,
calm,
unii ar zice chiar odihnitor,
și, oricum, până la proba contrarie,
destul de încăpător.

mă fascinează ideea
și, oarecum, îi invidiez
pe aceia care s-au distrat mai întâi cu iluzia
că anumite lucruri pot fi numite definitiv,
că poate fi conceput un limbaj
în care fiecare angiospermă
să beneficieze de dreptul ei
la clar-precizare.

cunosc un tip,
nu-i dau numele,
scrie microtexte —
chestii scurte (nu foarte convingătoare,
dar tușate spectaculos)
despre nimic.
îl observ adesea
(resemnat ca în fața unei revărsări de canalizare)
cum își notează ezitările
și le botează „versuri”.

stă — mi-a spus odată un prieten care l-a studiat—
la masă,
asemenea unui cercetător care tocmai a pescuit
un exemplar rar
de banalitate,
pe care, luându-l,
îl rotește sub lampă,
îl unge (chipurile) cu sens,
apoi îl așază cu grijă
în cea mai proastă construcție,
și nu se lasă până nu face asta în mod repetat,
ajutând astfel ce n-apucase a fi clar enunțat
să-și atrofieze,
cu o disciplină admirabilă,
inclusiv ultima fărâmiță de sens.

lumea îl admiră pentru rigoare,
și nu degeaba.
are, recunosc,
metoda perfectă:
de câte ori dă de dușcă o cană mare de vid,
reușește să dea impresia că degustă
o revelație.