Nu-ți mai rostesc numele.
îl las să cadă ca o aripă ruptă
pe fundul unei fântâni fără ecou
în ceasul care arde pielea timpului,
lasându-mi doar umbra să-ți mai calce pașii.

Port lângă inimă o fotografie
ca să dau chip absenței tale
ce încă îmi pulsează pe sub piele.
Descântecele s-au făcut scrum
dar cenușa lor îmi știe încă rănile.

Dragostea nu moare, doar migrează
într-o altă tăcere, mai adâncă.
AÈ™ putea arunca cu blesteme,
dar ele sunt câini cu colți de întoarcere.

Așa că îmi țin inima strânsă în dinți
și caut puterea de a desface nodul
fără să sfâșii inima.