Chipul meu, întâi este un vlăstar
Căruia, de-a lungul trupului, îi cresc
Din bumbi ramuri pe care, mai târziu,
Când suficiente răsărituri și apusuri
Se vor fi întins, ca valuri pe plaje,
Spre a se întoarce prin nisip
ÃŽn carnea apelor unde chip
De întinderi îl poartă...

Chipul meu devine trunchi căruia
Îi cresc brațe cu degete și ochi
Care își doresc să atingă
Lumina lui cu sânge.

O scorbură în care mă așez
Ca un ochi care privește
Din golul în care crește
ÃŽn interior unde din
Sine-își lipsește.