sub pavilioane răscârpite conspiră uitarea
reînveți ce mai poți din aceleași erori
părându-ți mereu proaspete
vorbești singur oricui te-ai adresa când
te iei la per tu cu zeii, cu sfinții, cu Moartea
broboanele frunții par medalii nimănui conferite
niagare neînsemnate vreodată pe hărți

ecouri de idei irosite proiectează lumi
de unică folosință
ești liber să protestezi
pretinzând să-i pese cuiva că exiști
de aici din închisoarea cu o singură gratie, clipa
care te plimbă prin calendare atârnate
în cuiul niciunui perete

toate sunt mai mult Nu decât Da
un Poate le amestecă nemilos
ce bine e răul intenției pavatoare de iaduri
când raiurile n-au nicio nevoie
oricare din tărâmuri fiind utopii
tu ești cuiul, tot tu ciocanul
sub pavilioane de oase cu pretenții

mâna care te mână e cinică și vanitoasă
îi spui suflet, că-i doar o suflare
în pâlpâirea de pe urmă a licăririi uituce
o fi fost soare cândva prin oriunde
o fi fost un moft pentru biet temnicer
sau nimic din toate, mai degrabă un ciung
și acel per tu într-un strop de baltă crezută cer