Două umbre,
ca două pleoape obosite ale unei stele,
închizându-se, mestecau cerul.

Lumina lor nu le aparținea,
ci le curgea prin oase
din memorie.

Constelații scoase din orbite
li se rostogoleau ca monede false
știind pe dinafară dansul
dinainte ca timpul
să aibă statură.

Din cel mai sus dintre înalturi
cădeau în lumini interioare
din alte lumini.

Ploi inversate,
crăpând asfaltul viselor mele,
sărutau, cu zgomot de metal topit,
înrisiparea din care umbrele
își dezbrăcau sinele
și așteptau ca rădăcini,
ca ramuri mușcând din cer,
ca frunze care își rod nervurile.

Șerpii, în care mă prefăceam,
se împleteau în trunchiul lor
cu foamea atârnând în gură
precum o cometă.

Și,
asemeni cerului
prin care trecem,
ceea ce înghițeau
era o cădere.