Cântecul ploii monoton și rece
E mai degrabă ca o profeție
O miză pusă rău, pe treisprezece
Dintr-un refren pierdut în cine știe.

Să mă sădiți cândva, la primăvară
Pământ s-aveți pe înțelesul meu
Să nu m-apese și să nu mă doară
Asupra mea, când plânge Dumnezeu.

Averse de cuvinte dau năvală
Cerând cu steaguri albe, curcubeu
Nu se mai poate scrie cu cerneală
Atâta timp cât plânge Dumnezeu.

Bolnave sunt și ceruri și pământuri
De boala ploii fără de măsură
Și peste tot din cele patru vânturi
Ne bântuie o lacrimă, arsură.