stă pe retina mea cea a cărei umbră ești
fulgeră și zidurile albe povestesc
despre acest oraș că a mai fost dărâmat
numai încet încet încet îmi faci cu mâna

nu mă privești în ochi doar îi acoperi
cu pleoapele din care sângele s-a retras

orbul știe văzduhul are privirea pruncului pe care mama-l părăsește

din când în când clipesc la fulgerul cu tunet uruitor
și nu-mi aduc aminte să fi fost mai pierdut
că te gândeai prea mult la mine
lumină descalificată cum țipă conturul coapsei
numai putere asupra viețuirii mele nu ți-am dat
ca să nu te umilesc prea tare

nu am privit luna pe care am trasat provincii rectangulare

câtă nedreptate ca să nu melancolizezi nimic
umbra ți s-a scurs
trupul tău s-a albit
mimez cu plăcere neliniștea

delapidatul sens al sincerității…

stai și nu știi ce
hrană să-mi pui pe masă
când știu că ai plâns cu mâinile în ea

carnea ta singurul rafinament

dacă ar bate un pic de vânt privirile tale
și-ar amesteca vorba
poate chiar vorbele spălate de ploaie
pe care le vei spune când voi muri