i-aș da nopții să mănânce din palma asta fără cuvinte
aș lăsa-o apoi să meargă la culcare și să stingă plânsul copilului fără sens
mâine să scuture ea firimiturile din codrul de pâine uscat de atâta absență

masa asta de la care se ridică părinții când mor nu o mai poate îndura ziua
nici fruntea adâncită de suferinți nu mai crapă în ger
se întâmplă toamna între ape la fiecare secundă vine femeia
și îmbracă în negru oglinda undeva

casa aceea nu are la fereastră decât o arcadă în lemn
pe acolo vin mereu păsările fără zbor și așteaptă dangătul clopotelor
spre a nu-și pierde ochii de atâta negură a pământului

noaptea asta nu își mai rupe codrul de pâine e sătulă de atâta om
pleacă acum capul și tace ea când nu tac eu
mi-e ciudă că lasă în locul unui car mare unde să îmi aștern oboseala
o inimă împărțită pe drumuri fără întoarceri fiindcă a rămas desăvârșind ultima cale