Doar o singură lacrimă,imensă și fierbinte
alunecă,nesfârșită,pe obrazul neclintit
și până să se oprească undeva,
o alta-i urmează fără grabă
împerecheate mut în tăcerea gurii ce-a mințit;

Se prăbușește-n mine un regat,
văd tot ce-am iubit,în jurul meu străin.
Cuvintele pe care le șoptesc ca un drogat
nu mai au sens,ești prea departe,
chiar lângă umărul meu.
E iarnă brusc și-un crivăț mă taie în două,
în suflet se cuibărește tot gerul...

Iar primăvara aceasta, prea plină de ea
Ai reușit s-o vinzi, ca Iuda
Cu o lacrimă ce te-a trădat.
Pentru o iarnă cumplită, eternă
pe care-ai plantat-o adânc în adâncul meu,
asta,așa...să nu uit că fără tine nu sunt eu...

Ascunsă voit sub pleoapele mele
O lacrimă-iertare nu mai are răbdare...
Zâmbesc amar și trist, dar larg, și-n gând mă mint
că am să-nvăt că-i totul relativ, nu veșnic,
în dimensiunea asta pe care nu pot s-o mai cuprind
de când mi-ai făcut iarna cadou fără nici o ocazie.

Dar zâmbetul nu a reușit să înghețe decât lacrima
pe care am s-o plâng abia când vei fi departe.
Abia atunci, generoasă voi plânge
cu ochii o față a lacrimii, cu sufletul cealaltă.
Și-n plus, voi plânge neputința de-a accepta
întotdeauna jumătăți de jumătăți de măsură...