Afara plouă tare de la cinci
e furtună,
e strigăt de prunci,
tună.
Mă revărs în substanța
perdelei de apă,
prin fereastră îmi storc umilința.
O mână de tată
mă așează sub mamă
întind măinile ca o cruce
vibreaza blocurile,
vreau pielea să-mi usuce.
De la răsărit spre apus
se lansează ițe de trăznet,
un albatros cade răpus
iar strada se umple de urlet.
Ceața de nori ascunde un foc
cu mână despic atmosfera și văd
cum îngerii se lăfaie în miros de soc
aruncând urgie și producând prăpăd.
Si iarăsi plânge un albatros
căci i-a căzut perechea;
plutind în zboru-mi dureros
mi-am astupat urechea.
Răsună vuiet de motoare,
când cerul sparge auzul
rămân în aer din născare
sunt alergat cu tunul.
Si plouă, bordura de apa este plină
canalul grohăie-necat
o frunză lunecă-n surdină
caci toamna viața i-a furat.
Iar atmosfera se deschide
îmi înalț o mână în sus,
ploaia trotuarele ucide
Ce frumos plouă spre apus!