stins de acum, învățat cu gândul: nu
mai e nimic de făcut, valul
prăpastiei pline de ură se întinde...
și funia
pentru legarea hoților, în ceruri, făcută nod în jurul gâtului, îmi
dă și mai acut senzația
nemărginirii... mă strângi la piept, ești
una țâțoasă: nimbul, în neorânduială, ce culoare are
azi?

va ploua șuvoaie, cu grâu: ah,
ah, supliciul
memoriei... te aud din străfunduri, plăcere

stricăcioasă
a cărnii... și tu, tu, nedeslușită
speranță ce
îmi acoperi ochii: îmi verși din oala de lut, cu fundul
afumat, stranie, “libertatea”, zici,
libertatea, repet, e
o metaforă,

e inima viermelui, inima viermelui: învățăturile
false, aici, își
arată dinții, rânjiți... arhaicul
stăpân, un dement “și un imbecil”, peste
noi toți face iar din gură zgomotul unui sărut, cine
naiba se crede?

condamnați la tăcere și
umilință și
nu numi atât... dar și sufletul meu șovăielnic:
hăpăind din ce în
ce