în acest cartier fără nume al ceții
singurătatea începe cu declinul ca o insomnie
un somn pe măsura unui om care nu doarme în el
pe care nisipul de sub pleoape îl clatină ca un voal –
adevărul despre sufletul meu cerebros –
cum mușcă din el dinții de coral ai lupoaicei
o preocupare anostă
creierul meu e orb își iubește întunericul

hei căluțul meu orb căluțul meu orb
sunt eu copilul irod

umilința pe care trebuie sa o suport este corpul acesta
și spaima că aș putea să mă iubesc
sunt un fel de viperă atroce
urmărind șobolanul de piatră
gesticulez mut și insomnia se cuibărește în sinapse
ca umbra unui anestezic

hei căluțul meu orb căluțul meu orb
sunt eu copilul irod

seara imită decupaje deja existente
cu totul înspăimântat de cuvintele pe care le-aș putea inventa
nu pot să spun mai nimic despre brațul meu drept
înmănușat
cum bravează aerul
creierul e un câine memorând arome
am lanțuri la picioare și înaintez
pe un drum necunoscut

hei căluțul meu orb căluțul meu orb
sunt eu copilul irod

hei căluțul meu orb căluțul meu orb
sunt eu copilul irod…