cerul ăsta își trasformă ploile grele în tentacule îmbrățișează-mi tăcerile
doar dimineața când curcubeul are în suflet culorile gândurilor nelucide
ești surd de la primele zvăcniri ale pruncului în vene
inima lui reinventează cântece în octave din universul paralel
nu m-ai învățat cum se deschide cerul la otto e mezzo
se inventează fulgere la capătul celălalt al țigării între noi crește un fum
e ciudat
cum pașii tăi colorează în fiecare zi șoseaua dintre coapsele altei femei
e rândul meu să-mi desfac nasturii furtunilor pereche privește-mă în ochi
la marginea lacrimilor vor crește mereu alți nuferi câte unul pentru fiecare lună
în care am uitat că exist doar printre paginile înghețate ale unui jurnal de regie
n-am să strig la despărțire vocea mea susură adio în cele mai nebănuite flăcări
oprește-mi secundele modeleză din timpul pierdut o zi în care să pot exista
între plus și minus trupul meu gherăit de femeie ușoară
mi-ai spus atunci că nu am învățat să îmi adun părul de pe jos când fac dragoste cu aștrii
e ciudat
tu nu te-ai dezlegat niciodată la șireturi înainte de apusul soarelui


what do you see when you’re in the dark and the demons come


în ochii tăi nu se mai reflectă acum decât emoțiile copilelor inocente
când se înfruptă din proriile morți