prin nori noapte de noapte Beethoven
înnegrit de orgoliu
aproape alergând cu mâinile la spate
prin nori noapte de noapte Beethoven
crispat – cu numai ridurile albe –
trăgând după el cerul
această-ntr-adevăr enormă greutate

din capul lui gorgonic toți șerpii îi bat fața
își vâră capetele pe rând
în urechile lui și-l fac surd
și el Dumnezeul autoflagelat
și mai mult se grăbește
de groaza că niciodată nu poate ști
la ce distanță de oameni se află

e luna gura lui deschisă
- cu colțurile-n jos ca în somnul bătrânilor –
așa cum nimeni iubind nu ajunge
să spună totul nici în moarte

șterge-ți ochii suflete acum
de cerul adunat înlăuntru
afară se aud variațiuni pe o temă-ngropată
sunt cel mai mare poet singur
stăpân indiferent asupra ta
azvârl din când în când o culoare abstractă
ca unui câine
și uit

nimic mai adânc pentru sufletul sufletului
descurcă-te cum poți cu frunzele de pe jos
cu semnele neuronilor în piatră
și mai ales uită
și tu
acele riduri albe
ca Dumnezeul îngrozit să nu poată ști
la ce distanță de oameni se află