Împreunarea nopții cu argintul
Suflat de luna albă ca o mască
Nu lasă nemișcarea să trăiască
Neliniște-i tăcerea .. și cuvântul

Un gând solid, sinistru, sacadant
În avalanșă-și urlă anvergura
Lasă în urmă limita, măsura
Fixându-mă pieziș, ex-orbitant

E-un gând, ca altele atâtea, mii
Ce mi-au tăiat în carnea minții
Mușcând adânc, mușcând părinții
Până la ceasul cel dintâi

Origini nu mai sunt, n-au fost
Timpul își schimbă sensul și culoarea
Vicleană e acum îmbrățișarea
Ce clipa mi-o oferă adăpost

Așa, răpit de mii de umbre
Și deformat de propria-mi oglindă
Mă dau oricui vrea să mă prindă
Cu mine la rever să umble

N-am nici o greutate dar
Imensitatea lumii mă apasă
De-atâta vid e mult prea grasă
Sunt semnul întrebării în zadar.