sunt calul nărăvaș al lui don Quijote
tropăind ascuțit printre sunete înalte, cuvintele
morile de vânt
alerg încăpățânată o existență și azvârl cu mândrie coama pe spate
de fiecare data când le adulmec
pe ele, morile, nebunele
mai iau o gură zdravănă de jăratec
și-apoi
în galop mușcăturile propriilor mele iluzii rănile din coapse cresc
cicatrici traiectorii de vânt pe unde-am tot trecut
și-apoi
trop-trop mai departe mai departe îmi port stăpânul
destinul
umbra copitelor mele spulberând în treacăt niște căpițe verzi
ca visele
alerg azi năucă prin zăpada cu aripi de albă ce sunt
calul morgana oare o fi existând sau ar trebui inventat
odata cu mine palete morilor
nu nu eu nu mor sunt doar
nărăvașul fără șa fără căpăstru
rătăcitorul cu cicatrici pe crupă de la fiecare bătălie o lance
semnul de mers mai departe
*
nu , îți repet a mia oară
zâmbesc
crede-mă nu e o poezie
e hidalgheria cuvintelor mele

zâmbesc